Psiholog: „Emoțiile negative întrețin dependența alimentară și mâncatul compulsiv”

Timp estimat de citire:

12 minute, 42 secunde

Am stat de vorbă pe larg despre fenomenul dependențelor alimentare cu psihologul Nora Neghină, expert mindsight și consilier parental din București. Ne-a explicat când și de ce mâncatul compulsiv capătă valențele adicțiilor, ne-a adus în atenție factorii care influențează dezvoltarea tulburărilor de comportament alimentar și, în cele din urmă, ne-s pus care sunt soluțiile în astfel de situații.

Slab sau Gras: Dependența de mâncare stârnește tot mai multe discuții în ziua de azi. Există încă multă confuzie în ceea ce-o privește. Cum se definește mai exact aceasta?

Psih. Nora Neghină: Când vine vorba despre mâncare cred că este important să conștientizăm două aspecte. Pe de-o parte faptul că mâncatul este o nevoie umană fundamentală care ține de supraviețuirea noastră, iar pe de altă parte faptul că este o plăcere primordială, pe care o resimțim încă din perioada in utero și mai apoi încă din primele ore de viață. Astfel, pe acest teren se întâlnesc impulsul fiziologic și liniștirea emoțională, iar combinația dintre cele două poate duce la tulburări de comportament.

Dacă, de exemplu, suntem într-o perioadă stresantă sau simțim mai mult disconfort, sau pur și simplu, suntem mai obosiți, mai lipsiți de energie, mâncarea poate fi cel mai la îndemână mecanism de auto-liniștire.

De asemenea, în astfel de perioade, controlul nostru asupra impulsurilor este mai scăzut și riscăm să avem dificultăți mai mari de a amâna „recompensa” (adică mâncarea) sau de a ne opri din mâncat. Însă există o mare diferență între ce înseamnă o adicție și ce este un obicei care oferă plăcere sau o pasiune pentru o substanță (fie chiar și zahărul), un obicei sau chiar o persoană.

Vă rog să ne lămuriți.

Adicția este definită de câteva criterii, și anume: (a) nu este în controlul persoanei; (b) este o dorință de nestăvilit, chiar de cauzează persoanei rău și provoacă probleme atât ei cât și celor dragi; (c) aduce ușurare pe moment, dar apoi durere și suferință; (d) atunci când persoana dă curs adicției sale, se izolează de ceilalți – adicția „consumă” energia persoanei, apoi îi uzează pe cei dragi, adicția deconectează.

Pe de altă parte, o pasiune: (a) poate fi controlată; (b) persoana se poate opri din comportament, dacă ia această decizie, mai ales dacă acest comportament sau consum îi provoacă ei sau celor dragi probleme; (c) aduce bucurie și împlinire/plăcere;  (d) dând curs pasiunii, aduce un sentiment de fericire și apropiere de ceilalți, deoarece pasiunea creează, conectează.

Cum își poate da seama o persoană că suferă de dependență alimentară? Care sunt semnele caracteristice?

Ceea ce îmi spun adesea clienții și ceea ce îi determină să caute ajutor sunt cantitățile excesive de alimente consumate, sentimentele de rușine sau vinovăție care apar ulterior consumului, disconfortul datorat senzației de pierdere a controlului, insatisfacția privind imaginea corporală. Foarte rar aceste persoane conștientizează legătura dintre starea emoțională și comportamentul lor alimentar.

Adesea, tulburarea de comportament alimentar e justificată prin convingeri de tipul „eu doar mănânc, nu beau alcool sau consum droguri, nu fac rău nimănui”, „nu e nicio problemă, atâta timp cât mănânc sănătos”, „sunt suficient de slabă, îmi permit” sau „merg la sală și compensez”.

Din punct de vedere al criteriilor diagnostice sunt de urmărit:

1. episoadele recurente de mâncat compulsiv (adică ingerarea într-un interval de timp foarte scurt a unei cantități excesive de alimente, combinat cu sentimentul lipsei de control – nu pot să mă opresc, nu pot controla ce alimente sau cantitatea ingerată);
2. comportamentele cu care este compensat episodul de mâncat compulsiv – exerciții fizice, laxative sau alte substanțe compensatorii, vărsături auto-provocate, post sau restricție alimentară compensatorie; sentimente de dezgust sau dispreț față de sine, vinovăție, rușine;
3. disconfortul fizic datorat ingerării unei cantități mai mari de alimente decât necesarul fiziologic, mâncat în absența foamei, ruminațiile (comportamentul de a mesteca excesiv, regurgita, scuipa).

Este foarte important de menționat că foarte multe persoane care suferă de tulburări de alimentație par sănătoase, dar în realitate pot fi extrem de bolnave.

Care sunt cele mai periculoase tulburări de alimentație?

Mâncatul compulsiv, care caracterizează bulimia nervoasă nu este deloc de neglijat. În combinație cu convingerile personale și mesajele care vin din mediu („ești gras(ă)”, „nu ai voință”, „nu e normal” și varianta mai dăunătoare „nu ești normal(ă)”), poate cauza mult disconfort, o scădere majoră a stimei de sine, retragere socială.

Despre dependența de alimente sănătoase ce ne puteți spune?

Este o categorie aparte și un comportament care a apărut în ultimii ani și care este mai „pervers” din punct de vedere psihologic. Vorbim de dependența de alimente sănătoase, bio, eco, fără aditivi, fără zahăr procesat, gluten etc. În alți termeni, mă refer aici la ceea ce înțelegem prin termenul de ortorexie – obsesia pentru alimentația exclusiv sănătoasă. Chiar dacă această afecțiune nu a fost încă introdusă în manualul de diagnostic al afecțiunilor mintale, văd adesea această „dependență” mai ales în rândul mamelor.

Ea pornește de la cele mai bune intenții din lume, și anume acelea de a proteja copilul. Cu toate acestea, atunci când un timp semnificativ este alocat căutării „celor mai sănătoase surse de alimente”, citirii ingredientelor/caloriilor de pe ambalaje și impunerea cu strictețe celorlalți membri ai familiei a unor reguli extreme, ieșim de pe terenul normalității.

Ce-i face pe oameni să ajungă să aibă dependențe alimentare? Care sunt principalele cauze?

Sunt mulți factori care conduc la o tulburare de alimentație. Aș menționa aici câteva care mi se pare că joacă un rol mai important. Mă refer la restricția alimentară (de orice natură), evenimentele sau dispoziția afectivă negativă și disponibilitatea alimentelor. În ceea ce mă privește, cred că am avut o „adicție față de banane”. Cel mai probabil are legătură cu faptul că în copilărie nu aveam acces la banane și erau considerate un aliment „de lux”. După Revoluție, la prima ieșire din țară pe care am avut-o consumam 6 kg de banane pe zi.

Creierul nostru tolerează foarte greu restricțiile de orice fel și cu atât mai mult restricțiile alimentare. Prin restricții alimentare înțelegem, eliminarea anumitor alimente, reducerile cantitative, diete, practic orice comportament prin care transmitem creierului mesajul „nu” (nu ai voie, nu primești, e prea mult etc). În acele momente se activează butonul de panică, pe supraviețuire. Astfel, la următoarea masă sau la următorul aliment ingerat, creierul va tinde să facă excese. Acest factor este cu atât mai important în societatea românească sau în culturile/societățile care au traversat perioade de foamete, ca urmare a traumei colective din timpul comunismului, când principala preocupare era procurarea alimentelor.

Acum, dimpotrivă, avem mâncare din abundență…

Disponibilitatea în exces a alimentelor este un alt factor important care menține într-o anumită măsură mâncatul compulsiv. Se spune că trăim într-o „cultură obezogenă” – oriunde te uiți fie dai cu ochii de mâncare, fie de reclamă la mâncare. Există campanii în care cumperi mai mult și plătești mai puțin (campaniile de genul cumperi 2 produse plătești unul). Acestea conduc automat la un consum mai mare.

Pe de altă parte, această disponibilitate excesivă a alimentelor este însoțită de promovarea corpului perfect, a fitness-ului, a modelelor slabe, a curelor de slăbire, a stilului de viață sănătos. Și apare astfel o ambivalență cognitivă, pe de-o parte pot și am acces la mâncare, pe de alta nu este social acceptat, ceea ce duce la menținerea unor sentimente de rușine, vinovăție și stimă de sine scăzută.

Emoțiile negative întrețin dependența alimentară și mâncatul compulsiv. Astfel se încheie un cerc vicios. Acest lucru a fost confirmat inclusiv, în contextul prezent al pandemiei și dispoziției negative aferente (cu multă anxietate și depresie), când se observă o creștere a incidenței tulburărilor de comportament alimentar, atât a celor de mâncat compulsiv, cât și a celor de restricții alimentare. Comportamentul alimentar vine ca o modalitate de a face față izolării sociale sau măsurilor restrictive impuse pentru limitarea răspândirii virusului. Într-o lume în care pare că nu mai putem controla nimic, unii fie au crescut controlul asupra alimentelor, fie au renunțat la orice control.

Când simți că emoțiile negative te copleșesc, apelează cu încredere la ajutorul suplimentului alimentar StresControl de la Naturalis. Acesta conține extracte de valeriană și sunătoare, două plante cu proprietăți benefice deosebite asupra capacității organismului de a se adapta și reacționa adecvat la stres.

Ce se întâmplă în creierul unei persoane cu o astfel de dependență? De ce nu reușește să-și stăpânească poftele?

Din punct de vedere emoțional, mâncarea este așa cum ziceam o sursă primordială de plăcere și auto-liniștire. Datorită faptului că suntem o specie de mamifere care se înmulțește prin pui vii, pe care (până la apariția biberoanelor și laptelui praf) îi hrănește cu lapte matern, încă din primele zile de viață se creează o asociere pozitivă în creierul nou-născutului între mâncare și confort fizic și emoțional, conectare, căldură umană. Ajungem astfel ca la vârsta adultă, atunci când conectarea sau confortul emoțional lipsește, să căutăm să ne creștem nivelul de plăcere prin mâncare.

Tot din perspectivă emoțională, multe amintiri plăcute din copilărie se leagă de mâncare: fie mese familiale și evenimente speciale marcate de feluri speciale (torturi, prăjituri, Crăciun, Paște), fie momente punctuale cu intensitate emoțională crescută. În consecință, de multe ori atunci când în viața adultă suntem activați emoțional negativ, încercăm să liniștim copilul vulnerabil din noi oferindu-i ceva de mâncare, în încercarea de a compensa.

De ce nu dezvoltăm dependențe de broccoli sau salată de varză, ci mai degrabă de alimente hipercalorice? De ce mai ales dulciurile sunt atât de irezistibile?

Din punct de vedere fiziologic, glucoza (o formă de zaharuri) este sursa primară de energie pentru celulele nervoase din corpul nostru. Deoarece în creier se regăsesc cele mai multe celule nervoase, acest organ este și cel care consumă cele mai multe zaharuri, aproximativ jumătate din cantitatea de energie din corp. Efectul nefast însă se datorează faptului că zahărul (alimentele dulci, sărate și grase) activează centrul recompensei din creier și produce astfel un efect similar celui obținut în urma unei doze de cocaină.

Consumul de dulciuri duce astfel la o scădere a auto-controlului, la tendința de hiperfagie, și ulterior la creșteri în greutate, datorate depozitelor pe care organismul le stochează și le transformă în grăsimi sau țesut adipos. Problema provine din faptul că ulterior nu mai este suficientă aceeași cantitate pentru obținerea aceluiași răspuns pozitiv, ci cantități mai mari de zaharuri sunt necesare pentru a obține același nivel de satisfacție. Produsele hipocalorice nu se traduc în creier cu o intensitate atât de ridicată a satisfacției, de aceea și nu ajungem să „dezvoltăm dependențe de broccoli”.

O altă explicație din perspectiva psihologiei evoluționiste privind preferința noastră pentru alimente dulci provine din faptul că suntem urmașii vânători-culegătorilor. Din cauza surselor puține de mâncare, ei aveau o preferință pentru alimentele dulci, acestea fiind mai energetice, dar și pentru a evita gusturile neplăcute (acre, amare, necoapte, otrăvitoare etc). Astfel, creierul a dezvoltat un sistem de selecție a alimentelor, ceea ce ne face să fim mai atrași de alimentele dulci.

Ce e de făcut? Cum putem redobândi control asupra impulsurilor și comportamentelor alimentare?

Mai mult decât în alte afecțiuni, intervenția depinde foarte mult de la persoană la persoană. În principiu, mergem pe două paliere, pe cel al convingerilor și pe cel al comportamentelor, cele două întreținându-se unul pe celălalt.

Din perspectivă comportamentală, lucrăm pe rutinele alimentare, organizarea meselor și a cumpărăturilor, precum și a comportamentelor din timpul mesei. Mă refer aici la viteza de ingerare, eliminarea activităților care distrag atenția, mâncatul conștient, diversificarea activităților sau altor domenii de interes.

Din perspectiva convingerilor, lucrăm în principal pe impactul emoțional, creșterea toleranței la disconfort, pe distincția dintre poftă, foame și sațietate, pe motivația pentru schimbare, pe imaginea corporală și, mai ales, pe rescrierea evenimentelor din istoricul de viață al persoanei.

Eu cred foarte mult în flexibilitate și echilibru, nu cred în interdicții sau limitări și în „metoda voinței”. Un element de intervenție extrem de important este familia, care poate fi cel mai bun aliat al terapeutului și al persoanei care suferă de acest tip de tulburări. Astfel, o parte din intervenție se axează pe aspectele relaționale din viața clientului – mese și gătit în familie, experiențe pozitive care implică oamenii dragi și mâncarea.

Când e nevoie de intervenție specializată?

Atunci când viața persoanei (sau a celorlalți membri ai familiei) este afectată în mod semnificativ, este important să contactăm un terapeut care să aibă experiență în domeniul tulburărilor alimentare încă de la primele semne.

Cu cât comportamentul va fi perpetrat, cu atât va fi mai dificil sau mai de lungă durată intervenția pentru modificarea lui și a convingerilor care s-au structurat de-a lungul istoricului personal. Afectarea semnificativă la care mă refer este de exemplu faptul că mănânc „pe ascuns”, îmi neglijez sau am dificultăți de a gestiona alte arii personale (viață profesională, copii, partener, prieteni), adopt comportamente care vin să compenseze consumul de alimente (sport, restricții privind alte categorii de alimente etc).